Discutând despre evenimentele ultimei perioade și subiectele „Roșia Montană” și „Gazele de șist”, un prieten (Mircea Rotaru) îmi spunea deunăzi despre asta: „DE CE UE NU-I USA ? CĂ N-ARE CETĂŢENI !”. Se pare că are dreptate.
Timp de un sfert de veac, de luptă bezmetică între clanurile securiste pentru a ajunge la resurse sub camuflajul mascaradei politice, societatea românească este de fapt o adunătură de oameni dezorientaţi, dezrădăcinaţi, şi înfometaţi. Sau mai întâi înfometaţi. Care nu pot fi numiţi nici de către alţii nici de către ei înşişi…cetăţeni. Adică subiecţii „facerii de democraţie”.
Societatea românească …
Ia uitați ce spune Tocquewille Alexis în „Despre democraţie în America”, Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 145. Recunoașteți ceva ?
„ În Europa există naţiuni unde locuitorul se consideră un fel de colonist căruia îi este indiferentă soarta locului unde trăieşte. Schimbările cele mai importante din ţară se produc fără concursul lui, nici măcar nu ştie precis ce s-a petrecut, doar, bănuieşte, a auzit întâmplător relatarea evenimentului. Mai mult decât atât, starea satului său, ordinea şi liniştea străzii sale, soarta bisericii sale şi a casei parohiale nu-l interesează; consideră că nimic din toate acestea nu-l privesc în nici un fel şi că ele aparţin unui străin puternic căruia i se spune guvern. Pare că în fiecare clipă îl auzi spunând: şi mie ce-mi pasă, e treaba autorităţii să facă şi nu a mea. Personal se foloseşte de avutul său ca şi cum nu i-ar aparţine, fără simţ de proprietate şi fără intenţii de a-i aduce îmbunătăţiri. Acest dezinteres faţă de propria-i persoană merge atât de departe, încât, dacă siguranţa lui sau a copiilor lui este în cele din urmă pusă în primejdie în loc să întreprindă ceva pentru a o salva, încrucişează braţele şi aşteaptă ca naţiunea toată să-i vină în ajutor. De altfel, în pofida faptului că şi-a sacrificat definitiv liberul arbitru, acest om nu este dispus ca un altul să se arate ascultător. Este adevărat că se supune bunului plac al unui funcţionar, dar se complace în a sfida legea, cum face un duşman învins de îndată ce oastea s-a retras. În consecinţă, îl vedem tot mereu oscilând între SERVILISM ŞI NERUŞINARE.
Odată ajunse în acest stadiu naţiunile trebuie să-şi modifice legile şi moravurile, sau să piară; pentru că la ele izvorul virtuţilor publice pare a fi secat; în sânul lor mai există supuşi, dar nu mai există cetăţeni.”
Timp de un sfert de veac, de luptă bezmetică între clanurile securiste pentru a ajunge la resurse sub camuflajul mascaradei politice, societatea românească este de fapt o adunătură de oameni dezorientaţi, dezrădăcinaţi, şi înfometaţi. Sau mai întâi înfometaţi. Care nu pot fi numiţi nici de către alţii nici de către ei înşişi…cetăţeni. Adică subiecţii „facerii de democraţie”.
Societatea românească …
Ia uitați ce spune Tocquewille Alexis în „Despre democraţie în America”, Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 145. Recunoașteți ceva ?
„ În Europa există naţiuni unde locuitorul se consideră un fel de colonist căruia îi este indiferentă soarta locului unde trăieşte. Schimbările cele mai importante din ţară se produc fără concursul lui, nici măcar nu ştie precis ce s-a petrecut, doar, bănuieşte, a auzit întâmplător relatarea evenimentului. Mai mult decât atât, starea satului său, ordinea şi liniştea străzii sale, soarta bisericii sale şi a casei parohiale nu-l interesează; consideră că nimic din toate acestea nu-l privesc în nici un fel şi că ele aparţin unui străin puternic căruia i se spune guvern. Pare că în fiecare clipă îl auzi spunând: şi mie ce-mi pasă, e treaba autorităţii să facă şi nu a mea. Personal se foloseşte de avutul său ca şi cum nu i-ar aparţine, fără simţ de proprietate şi fără intenţii de a-i aduce îmbunătăţiri. Acest dezinteres faţă de propria-i persoană merge atât de departe, încât, dacă siguranţa lui sau a copiilor lui este în cele din urmă pusă în primejdie în loc să întreprindă ceva pentru a o salva, încrucişează braţele şi aşteaptă ca naţiunea toată să-i vină în ajutor. De altfel, în pofida faptului că şi-a sacrificat definitiv liberul arbitru, acest om nu este dispus ca un altul să se arate ascultător. Este adevărat că se supune bunului plac al unui funcţionar, dar se complace în a sfida legea, cum face un duşman învins de îndată ce oastea s-a retras. În consecinţă, îl vedem tot mereu oscilând între SERVILISM ŞI NERUŞINARE.
Odată ajunse în acest stadiu naţiunile trebuie să-şi modifice legile şi moravurile, sau să piară; pentru că la ele izvorul virtuţilor publice pare a fi secat; în sânul lor mai există supuşi, dar nu mai există cetăţeni.”
