sâmbătă, 21 ianuarie 2012

Românii și politica - Ținutul „lupilor” !

Așa se vede malul românesc al Dunării din Ruse - Bulgaria. În depărtare este portul Giurgiu. Ce simțământ ni se induce privind acest teritoriu ?


Pentru români înseamnă „acasă”. Dar pentru alții ? 
O viziune generală ar fi că de acolo, din zare, începe „ținutul lupilor”.


Stindardul national al dacilor era format dintr-un dragon ridicat in varful unei sulite. El este figurat pe numeroase metope ale Columnei Traiane iar romanii insisi i-au dat denumirea de draco. Acest dragon era format prin ingemanarea a doua animale: capul de lup si trupul de sarpe, ambele avand o simbolistica foarte bogata si plina de surprize.
Stindardul dac este in sine un simbol initiatic ascunzand in sine atat imaginea Principiului cat si imaginea Centrului Spiritual al lumii.

Sub semnul lupului

Dragonul cu cap de lup si corp de sarpe sintetizeaza in sine insusi intregul simbolism zamolxian intrucat atat lupul cat si sarpele sunt simboluri ale Principiului-Zamolxe care manifestandu-se in cadrul ciclului se "descompune" in energiile creatoare, masculin si feminin, zeul si zeita, Apollo si Artemis, desemnati prin serpii Caduceului Hermetic ce tind sa se reuneasca in varful sau in ceea ce filozofii medievali numeau Aor sau realizarea deplina a Marii Opere Alchimice.
Din legendele antichitatii aflam ca Apollo/Zamolxe se mai numea si Lycos ceea ce se traduce prin lup iar, printr-o asimilare fonetica deloc intamplatoare Lycos devine ceea ce in greaca inseamna lumina. Nu intamplator insula sfanta a lui Apollo se numea Leuke (Alba, Luminoasa) echivalenta fiind cu Avalonul celtic si cu insula fericitilor din mitologia greaca. Prin urmare, Apollo/Zamolxe este Marele Lup Luminos. In plan material el este Soarele, Cerul cel care da lumina atat de necesara vietii.
Interesant este faptul ca lumina alba cuprinde in sine cele sapte culori ale spectrului vizibil, dupa cum Principiul cuprinde in sine toate toate formele manifestarii. In plan spiritual el este "lumina" initierii dobandita prin cunoasterea adevarurilor transcedentale.
Pe de alta parte, numele Daoi sub care erau cunoscuti dacii in antichitate devine in dialectul traco-frigian daos, care in talmacire inseamna lup. Prin urmare, dacii se identifica cu lupul, animal totemic desemnandu-l pe Marele Zamolxe/Apollo. Mai mult, printr-o alta asimilare lingvistica, atat Daos cat si daoi, se reduc la epitetul dioi, nume ce-l dadeau grecii, pelasgilor, locuitorii din nordul Dunarii de jos, din Dacia straveche, pe care ii considerau :cei mai vechi oameni de pe pamant" deci oamenii primordiali.
Prin urmare, concluzia care se impune de la sine, urmand datele expuse este ca Dacii se considerau Fii Marelui Lup Luminos - Zamolxe/Apollo.
Peste tot intinsul lumii unde s-au asezat pelasgii (dacii preistorici) acestia au pastrat amintirea lupului. In Asia Mica, bunaoara, una dintre Iradierile Centrului Suprem din Hiperboreea dacica, aflam toponime precum: Lycia, Lykaonia, Cilycla. Intr-o alta parte a lumii, in nordul indepartat de aceasta data, Odin, zeul spiritualitatii germanice, era mereu insotit de doi lupi. Intemeierea Romei se afla si ea sub semnul lupului ceea ce ne arata ca, inceputurile sale, cel putin epoca regala, se afla in legatura cu Centrul Spiritual din Carpati.
Daca avem in vedere consideratiile de mai sus, Centrul Spiritual al Lumii este Hiperboreea, tara lui Zamolxe/Apollo Lykos, Dacia straveche care prin aceasta se legitimeaza drept "tara Lupului"! Aceasta cu atat mai mult cu cat Ovidius, poetul roman axilat la Tomis, ne spune ca a fost silit sa traiasca sub "axa lui Lykaon". Aceasta axa a lui Lykaon nu este alta decat Axis Mundi, Columna Cerului de-a lungul careia Zamolxe/Apollo (lykos) trimitea Lumina Cunoasterii (Lyke) pe pamant. Aceasta Coloana Luminoasa peste care coboara literalmente lumina din cer si, in acelasi timp, Coloana marelui Lup Luminos (Alb) - zamolxe/Apollo.
Preluat de la ... http://quadratus.wordpress.com/2008/11/14/simbolismul-lupului-si-al-sarpelui-dragonul-dacic/



Mitologie: Lupii

Lup, lupii, noţiune care face parte din dicţionarul tracic. Numele lupului nu e atestat in dacă şi tracã, dar a putut fi dedus. In trecutul tracilor de la nordul Dunării, adică al dacilor sau geţilor, lupul a ocupat un loc important. Orice istorie a românilor descrie steagul dacic care avea cap de lup si coadă de balaur.

Steagul dacic rãmâne extrem de important prin semnificaţiile pe care le comportă. Dupã N. Iorga, şarpele, balaurul din steagul dacic nu e „numai un simbol animalic, ci esenţa religiei strămoşeşti". Cu alte cuvinte stindardul dacic avea o semnificaţie spirituală şi aşa cum o presupunem pentru balaur, trebuie s-o presupunem şi pentru lup. In "De la Zalmoxis la Gengis-Han" Mircea Eliade 
avansează o interpetare a acestui simbol sub titlul Dacii şi lupii. Ea pleacă de la numele de daoi pe care-1 dă Strabon dacilor şi de la substantivul daos, care in frigiană înseamnă lup. Daoi ar insemna lupii. Rădăcina cuvintului ar fi dhău — a apăsa, a stringe, a sugruma, din care derivã iliricul dhaunos — lup, zeul Daunus, sau alt zeu, trac, al războiului Kandaon sau lidianul Kamdaules. Mircea Eliade îşi alege exemplele din aria lingvistică de sigură înrudire eu tracii şi cu dacii. Oraşul Daousdava, din Moesia inferior, intre Dunăre fi Balcani, însemna „satul lupilor". O ramură scită care bîntuia la răsărit de Caspica se numea daoi, dupã latini Dahae, iar dupã greci daai, foarte probabil din rădăcina iraniană dahae — lup. La sud de Caspica era Hyrcania, în iraniana de răsărit Vehrkana, in cea de apus Varkana, din rădăcina vehrka — lup. Toate înseamnă „ţara lupilor".
La Arcadia erau lycaonii, după cum Lycaonia sau Lucaonia în Asia Mică. Laconia spartanilor ţine tot de această rădăcină. Exista tot în Arcadia un Zeus Lycaios, după cum exista şi un Apollon Lycagenetul. Lyca corespunde lui lup, iar Apollo este cel născut din lupoaică. Exemplele lui Mircea Eliade sînt mai numeroase şi ele pot fi sporite. Demonstraţia este făcută din unghiul antropologic al popoarelor care poartă numele unul animal, în cazul nostru, al lupului. Explicaţia prezenţei capului de lup pe steagul dacilor trebuie căutată aici. Mai complicat este ritualul de iniţiere al tinerilor lupi, adică al tinerilor organizaţi în asociaţii bărbăteşti închise al căror rost este de a trece acele examene care să-i facă să semene cu carnasiera pe care şi-au ales-o ca emblemă. De obicei, cel care vrea să împrumute pină la confundare calităţile fiarei pe care o vînează este vînătorul. Ucigînd-o, îmbrăcîndu-i pielea el se transformi în animalul-zeu. Carnasierul este modelul exemplar al războinicului. Este interesant că dansuri ale lupilor se joacă de anumite triburi înaintea plecării Ia război. Pentru Mircea Eliade dacii sînt o confrerie războinică al cărei simbol a fost lupul. Dificultatea ar fi aceea a deosebirii de nume : dacii (deci lupii) sînt tracii nord dunăreni din vest, pe cînd cei din răsărit se numesc geţi. Sînt şi aceştia tot lupi ? Exemplele privind Hercynia, deci orientul, ar fi un răspuns. Dar mai sînt si altele. Răsăritul se închina şi el lupului. Persanii aveau un stindard cu lup. In Turkestan s-a păstrat imaginea unui stindard compus dintr-un cap de lup si un dragon. In nord-vestul Iranului si in Armenia, corpurile de elită ale ostaşilor purtau stindarde cu dragoni. Informaţiile ni le dă Mircea Eliade. Asemenea stindarde au pătruns si în armata romană. Dat fiind că ea era alcătuită din elemente etnice răsăritene, faptul nu e de mirare. Dar ceea ce vrea să retină Mircea Eliade este frecvenţa simbolului lupului la traci, la iranieni si la germani. La aceştia din urmă el menţionează obiceiul de a îmbrăca blana animalului (lup sau urs) ca si frecvenţa numelui Wulf-Wolf. (Apostolul creştin al goţilor se numea Wulfila). Dacă răsfoim cărţile literaturii române lupul ne apare ea personaj la Mihail Sadoveanu de mai multe ori ca si la Vasile Voiculescu, care i-a închinat câteva povestiri memorabile între care Luparul, Spiridon Popescu, alt scriitor al „Vieţii Româneşti" îndrăgostit de vînătoare ca si Sadoveanu, a scris o carte de însemnări despre vînătorile de lupi. Este o carte scrisă cu ştiinţă despre obiceiurile lupului si mijloacele cu care trebuie să fie prins. I.G. Vissarion a istorisit şi el cum se prinde lupul în capcană. Mai toţi scriitorii care au avut şi patima vînătorii au scris despre lupi. Dinu Nicodim a compus o carte mare intitulată Lupii. Alături de Vasile Voiculescu la care lupul capătă o proiecţie mitică se află însă poetii. Dintre poeziile literaturii române închinate faimoasei si totemicei jivine citam aici Lupul de Octavian Goga.

"Te-am auzit cum hăuleai departe, 
Infiorînd pădurea-nză-pezită,
Bătrîne lup, cu gura istovită,
Etern pribeag al câmpurilor moarte.
Te-am auzit cum hăuleai departe
Te-am auzit, şi-n ceasurile grele 
Ce mă gonesc cu vifore turbate, 
Am priceput chemarea ta de frate,
Şi-am priceput că-n noaptea fără stele
Tu eşti tovarăş visurilor mele...
Tu, numai tu, neîmiblînztã fiară, 
Ce-ţi strigi pustiei patima flămândă, 
Şi,-n prigonirea cîinilor la pîndă, 
Iţi plîngi prin codri ura solitară — 
Tu înţelegi un suflet fără tară...”

O tradiţie a oamenilor lupi este atestată de Herodot şi pentru neuri, locuitori străvechi ai actualului pămînt românesc : „Aceşti oameni au reputaţia de a fi vrăjitori, căci atît sciţii, cit şi elinii stabiliţi in Sciţia spun că o dată pe an fiecare dintre neuri se preschimbă în lup, pentru puţine zile, şi că pe urmă îşi recapătă îndată forma". Practicile şi superstiţiile lycantropice au dăinuit din cele mai vechi timpuri pînă astăzi în România. Obiceiuri care se mai văd si astăzi prezintă oameni care poartă mască de lup. Romulus Vulcănescu compară în Măştile populare aceste măşti de lup cu măştile de lemn ale capetelor de şacal din Egiptul antic. Credinta în lycantropi (oameni-lupi) a conservat dupa el fragmente rituale dintr-un cult al lupului. In sfirsit folclorul vorbeşte si el de lupi, ca animale fantastice. Mai multe basme conferã lupului un rol decisiv, superior chiar celui al lui Făt Frumos, dependent in aceste versiuni de el. Citam dintre ele pe cel din colecţia Ispiresecu, Lupul cel năzdrăvan. Literatura cultã oferã şi ea puncte de sprijin in directa persistenţei unui interes specific faţă de această sălbăticiune. Mihail Sadoveann atinge tema, Spiridon Popescu scrie „Din povestirile unui vînător de lupi”. Voiculescu ii retine semnificaţia magicã si miticã „In Schimnicul” si „In mijlocul lupilor”. 
Calendarul păgîn ascuns în spatele celui crestin consemneazã multe zile ale lupilor între care plini de temei rãmîne Sf. Andrei. Foarte numeroase sînt numele Lupu in onomastica româneasca. Se stie, de altfel, cã cea mai veche onomasticã romaneascã este cea care preia numele de referinţă din flora si fauna locului. Două sînt numele care trec din sfera faunei carpatice în onomastica masculinã româneascã : Lupu si Ursu. Restul sînt supranume, (porecle) si nu au regimul de excepţie al acestora care indicã un traiect vechi către cultul celor douã sălbăticiuni. Evident, aceasta e onomastica veche, slavul Vîlcu traducînd (ca si ungurescul Farcas) pe mai vechiul Lupu, adică inversul a ceea ce au afirmat unii glosari ai onomasticii româneşti. Din onomasticã lupul a intrat si in toponimie. G. Cosbuc reţinea rãspîndirea numelui Lupu. In orizontul tracic lupii au ocupat, alăţuri de ursi, ca fiinte cu valori supranaturale, un loc de rangul întîi, ale cărei urme le constatăm şi azi."


Și-acum, după această retrospectivă, cum putem traduce comportamentul politic generat de „gena de lup” al locuitorilor de pe teritoriul României ? Toată lumea spune că avem un comportament bizar, uneori indiferent, unii spun că laș, schimbători, alții ne peiorizează că „mămăliga nu explodează”, alții spun că suntem cruzi (ne omorâm conducătorii). Una peste alta, suntem greu de înțeles și chiar percepuți periculoși pentru vestici și cei ce ne înconjoară, aceștia abordând o atitudine prudentă în relația cu noi. Și modul nostru de a face politică este ciudat. Chiar și noi înșine îl înțelegem greu uneori. Cred că o descriere deosebit de inspirată este prezentată în pamfletul ce urmează:


Atenţie ! S-a trezit gena de lup !
                                              Preşedinte EuroDEMOS Iaşi, Morel Bolea – pamflet jurnalistic
                                              Informatorul Moldovei, anul VII nr. 285

           
Şeful prost se înconjoară de proşti mai mari decât el şi tot ce nu pricepe spune că este o prostie.
Acum vom aborda pentru a ne distra, o informaţie care ţine de cultura omului atât de condiţie medie cât şi peste medie. Am urmărit zilele acestea sau am ascultat tot felul de tâmpenii filosofice care mai de care mai amuzante şi rupte de realitate. Nu s-a reacţionat când s-au tăiat salariile, pensiile, s-au scumpit alimentele, medicamentele, întreţinerea etc. În schimb românii au explodat când un trecător prin istorie s-a legat de-un mare doctor Arafat. Dacă ar fi fost român nu s-ar fi reacţionat atât de violent, în schimb fiind vorba de un arab toată naţiunea s-a revoltat. E tare filosofia, nu!?
De fapt este vorba de o realitate ascunsă în ultimii 200 de ani despre această naţie care explică şi de ce nu a reuşit nimeni să o stăpânească vreodată. Popoarele care au avut ca simbol lupul se ştie că sunt cele mai periculoase şi mai feroce popoare din lume care divinizează nativ valorile umane. Ca şi lupii nu sunt violenţi, par dezbinaţi, chiar timizi şi de bun simţ. Rabdă, fac foamete, îndură de toate, le adună şi dintr-un pretext de nimic se unesc într-o ferocitate care sperie şi distruge orice imperiu. În încercarea de a ne şterge istoria cele patru mari puteri ale lumii de acum 200 de ani ne-au schimbat denumirea din daco-valahi în români, adică etnici albanezi vorbitori de limbă latină. *
Tot pentru a ne adormi gena de lup după ’90 a fost aleasă şi promovată ostentativ să ne conducă, drojdia societăţii comuniste. Cei mai amărâţi intelectual şi moral cetăţeni de pe vremea comunismului atent protejaţi au devenit mari îmbogăţiţi peste noapte pe furăciune şi distrugerea totală a industriei, agriculturii şi tuturor resurselor naţionale strategice. Aceşti amărâţi în prostia lor de mojici aciuaţi de pe alte meleaguri nu aveau de unde să ştie că gena de lup a naţiei noastre nu poate fi ştearsă cu filme care ne prezintă mincinos ca pe un popor murdar, vulgar, imoral, sălbatic şi josnic. Te uiţi la un post de ştiri sau de divertisment, le-ai văzut pe toate. Aceleaşi ne-ştiri transmise de reporteri de teren isterici, prompteriţe ajunse realizatori de emisiuni „schizi”, talk-show-uri la plesneală de amator decembrist etc. Distrugerea mediatică premeditată a imaginii acestui popor pe plan internaţional, filmele realizate de jigodii care ne prezintă ca pe o naţie de gunoaie arătându-ne în lume cum nu suntem, au contribuit şi ele la stârnirea spiritului naţional de lup în haită.
Politica de distrugere a personalităţii unor popoare se face prin promovarea în mass-media a imoralităţii, prostiei, josniciei, vulgarităţii şi hoţiei ca pe o caracteristică şi o înclinaţie a acelei naţii. În acest mod reuşeşte depersonalizarea şi exploatarea poporului respectiv. La popoarele cu genă de lup cum sunt românii o astfel de politică are efect contrar. Dacă pentru alte naţii filmele şi mass-media influenţează şi au un rol educativ puternic, pentru daco-valahi nu au nici o valoare. Noi ca naţie, o ştiu toţi capii informaţi ai lumii, suntem periculoşi pentru că nu ne interesează decât treburile şi obiceiurile familiilor noastre. Tot ce este în afara interesului familial tradiţional nu prezintă interes. Vorba din bătrâni „câte bordeie atâtea obiceiuri” ne face o naţie stabilă şi imposibil de manipulat sau dresat indiferent de metodele sofisticate care ar fi abordate. În schimb avem o hibă mare: dezinteresul pentru conducători sau a conduce pe alţii. Vorba aceea: „numele proştilor pe toate gardurile”. Caracteristica cea mai periculoasă a genei de lup existentă în această naţie este unitatea la rău. Scrierile vechi ale cuceritorilor lumii care i-au determinat să fie atenţi sau să ne lase în plata Domnului, spun că daco-valahii sau politic numiţii acum români sunt uniţi numai la pericol şi rău. Să nu se lase nimeni înşelat de aparenta dezbinare dintre daco-valahi. Sunt cel mai unit şi aprig popor dacă se simte în pericol sau este atacat. Istoria a demonstrat-o de fiecare dată şi însuşi Stalin ca şi Hitler a fost foarte precaut în relaţia cu românii. În concluzie, pentru cei care se cred conducătorii acestei naţii, gena de lup care a fost stârnită se va linişti numai după ce va obţine înapoi totul la dublu, pentru că lupii dacă fac foame şi au avut de suferit devin foarte uniţi, lacomi şi nu îi linişteşte decât îmbuibarea şi lăsatul în pace.
Ce se mai întâmplă acum semnalează fără echivoc faptul că epoca emanaţilor revoluţiei din ’89 se apropie de finalul îmbogăţirii prin furăciunea protejată de non-valorile pseudo-modele sociale.



În încheiere, ce pot spune ? 
Atenție politicieni, în zilele astea „lupii” au început „hora” ! Se întâmplă ceva !



* - Numele de „România“ vine de etnonimul „român“ şi de la numele Ţării Româneşti, provincia la sud de Carpaţi care datează din Evul Mediu, din secolul al XIV-lea. Istoricii spun că numele „România“ era menţionat neoficial în ziarele care apăreau înainte de Revoluţia de la 1848.

Potrivit istoricului bănăţean Ioan Haţegan, numele ţării noastre este strâns legat de Imperiul Roman de Răsărit (sau Imperiul Bizantin). Actuala denumire a statului a apărut pentru prima oară, în această formă, în secolul al XIX-lea, dar originile sunt mult mai vechi.

Paşoptiştii au ales acest cuvânt care să-i unească pe cei care se numeau oricum „români”. „Dat fiind că eram o ţară latină, la mijlocul secolului al XIX-lea, înainte de unirea lui Cuza, Alecsandri şi alţi intelectuali din acea perioadă au ales termenul de România, care vine de la vechea Romania, teritoriu al Imperiului Bizantin. România de astăzi este singura ţară neo-latină care a mai rămas din Imperiul Roman de Răsărit”, a explicat istoricul bănăţean Ioan Haţegan, părere confirmată şi de faptul că popoarele din jur sunt în majoritate slavice, românii fiind singurul popor din Balcani cu o limbă ce are origini clare în limba latină. 

 Numele de România, oficial din 1862

Oficial, numele de România a fost recunoscut în anul 1862, în cadrul primei Adunări Generale de după unirea Moldovei cu Ţara Românească.

„Ţara noastră şi-a luat numele oficial la 24 ianuarie 1862, atunci când Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar, prin efortul remarcabil depus de Alexandru Ioan Cuza, care la data de 5 ianuarie 1859 a fost ales domnitor al Moldovei, iar pe 24 ianuarie al aceluiaşi an şi al Ţării Româneşti. În cadrul primei adunări de după Unire a fost aprobată iniţiativa lui Cuza ca statul român să preia denumirea oficială de România, şi care mai târziu a fost precizată în primul articol al Constituţiei din 1 iulie 1866”, explică Grigore Ioniţă, profesor doctor în istorie.

„Cu toate că denumirea oficială a fost dată în anul 1862, numele a fost vehiculat  în perioada de dinaintea creării statului român modern. Locuitorii celor două principate au cerut  în cadrul Adunărilor Ad-Hoc din 7 octombrie 1857 şi 8 octombrie 1857 unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România. Însă, marile puteri europene întrunite la Convenţia de la Paris, în anul 1858 au respins această dorinţă a românilor. În declaraţie a s-a stipulat faptul că cele două principate se vor numi Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”, conchide profesorul.

În ziare, dinainte de 1848

Numele de România este legat de cel de „român“ (folosit iniţial în varianta de „rumân“) şi de la denumirea statului creat de Basarab I, la sud de Carpaţi, „Ţara Românească“. Istoricii specializaţi pe Epoca Medievală credeau că „actul de botez al României“ sunt scrierile unor cărturari italieni, saşi şi greci.

„La începutul secolului al XVII-lea, cărturarul raguzan (n. r. din provincia Ragusa, din Sicilia) Giacomo Luccari foloseşte deja cuvântul România, denumind astfel Ţara Românească. În secolul al XVIII-lea, acelaşi termen este folosit de cărturarul sas Martin Felmer. La 1816, cărturarul grec Dimitrie Philippide scrie o Istorie a României şi o Geografie a României, în greacă. Multă vreme s-a considerat că aceste cărţi au constituit actul de botez al României, dar astăzi medieviştii descoperă mereu menţiuni mai vechi ale unor termeni asemănători precum Romaniolia“, afirmă profesorul Sorin Mitu, şeful catedrei de Istorie Modernă la Facultatea de Istorie şi Filosofie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai Cluj-Napoca.

În ziare, dinainte de 1848. Statul de la sud de Carpaţi, creat de Basarab I şi numit Ţara Românească apărea, cu calitate neoficială, în ziarele dinainte de Revoluţia de la 1848 cu denumirea de „România“. Termenul era folosit, tot generic, şi în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, deşi numele oficial al statului era Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti.

Conform:
http://adevarul.ro/cultura/istorie/tu-stiai-luat-nastere-numele-tarii-noastres-istoricii-explica-provine-numele-romaniei-1_51139c074b62ed5875e55414/index.html



Trimiteți un comentariu