Noi și ... gena de lup !!!

Discutam într-o postare de mai de mult din blogul meu  despre  Românii și politica - Ținutul „lupilor” ! Din practica dialogului și schimbului de idei am descoperit o concluzie asumată de mai mulți interlocutori, a căror experiență și spirit de observație le apreciez, și anume că „la noi, mai mult ca la alte nații, persistă obsesia și frica de a muri de foame”. De aici pleacă explicația la multe comportamente și obiceiuri primare ale populației de pe meleagurile noastre, care influențează uneori și decizii de grup, sau chiar pune o amprentă pe comportamentul politic.

Aceasta este o realitate și ignorarea ei poate duce la multe surprize neplăcute. 

„Caracteristica cea mai periculoasă a genei de lup existentă în această naţie (daco-vlahii) este unitatea la rău. Scrierile vechi ale cuceritorilor lumii care i-au determinat să fie atenţi sau să ne lase în plata Domnului, spun că daco-valahii sau politic numiţii (de la un anumit moment) români sunt uniţi numai la pericol şi rău. Să nu se lase nimeni înşelat de aparenta dezbinare dintre daco-valahi. Sunt cel mai unit şi aprig popor dacă se simte în pericol sau este atacat. Istoria a demonstrat-o de fiecare dată şi însuşi Stalin ca şi Hitler a fost foarte precaut în relaţia cu românii.”
Pentru cei care se cred conducătorii acestei naţii”, trebuie să știe că dacă „gena de lup” este stârnită, ea (nația) „se va linişti numai după ce va obţine înapoi totul la dublu, pentru că lupii dacă fac foame şi au avut de suferit devin foarte uniţi, lacomi şi nu îi linişteşte decât îmbuibarea şi lăsatul în pace.
Ce se mai întâmplă acum semnalează fără echivoc faptul că epoca emanaţilor revoluţiei din ’89 se apropie de finalul îmbogăţirii prin furăciunea protejată de non-valorile pseudo-modele sociale.”

Iată mai jos și justificare științifică a celor spuse mai sus.

Al doilea creier

Care este cel de-al doilea creier al nostru? 



Vă provoc să ghiciţi! Dacă n-aţi ghicit, este pentru că, lungă vreme, lumea ştiinţifico-medicală i-a acordat prea puţină atenţie, mai ales în comparaţie cu interesul de care se bucură creierul nr. 1, acela pe care-l ştim cu toţii.
Cel de-al doilea creier al nostru ar fi... sistemul digestiv. Aşa îl numeşte un reputat cercetător în domeniu, Michael Gershon - profesor de anatomie şi biologie celulară la Universitatea Columbia, SUA şi autor al unei cărţi intitulate chiar aşa, The Second Brain (Cel de-al doilea creier) întemeindu-şi opinia pe argumente foarte pertinente.Iar recentele descoperiri provenite din alte studii privitoare la rolul sistemului digestiv în sănătatea generală a corpului par să-i dea dreptate.
Multă vreme neglijat, în mare măsură, în studiile moderne de medicină, sistemul digestiv îşi face azi o intrare spectaculoasă în lumea cercetării medicale.Extraordinarele descoperiri - şi care sunt abia la început şi ne mai rezervă nenumărate surprize – legate de modul în care comunitatea de microorganisme din intestin îşi pune amprenta pe întreaga funcţionare a organismului uman au arătat cât de mult greşeam neglijând sistemul digestiv, cel care, poate mai mult decât orice alt organ, ne leagă de lumea din jur, în cel mai primitiv mod. Iar lucrările contemporane asupra sistemului nervos enteric - ansamblul de receptori şi căi nervoase care asigură funcţionarea sistemului gastrointestinal - lămuresc, de asemenea, anumite conexiuni - rămase multă vreme misterioase - între sănătatea digestivă şi cea a întregului noastru corp.
Boala şi sănătatea depind într-o măsură covârşitoare de el, mult mai mult decât ne imaginam, iar viitorul va aduce informaţii şi mai surprinzătoare în această privinţă.Nenumărate suferinţe, uneori stranii şi subtile, cu simptome variabile şi nespecifice, dificil de diagnosticat şi de tratat, au - începem acum să înţelegem - dacă nu o origine pe de-a-ntregul digestivă, cel puţin o componentă legată de funcţionarea sistemului digestiv.
Cei vechi înţelegeau mai bine decât noi lucrul acesta.Fără a şti nimic despre procesele biochimice misterioase care se petrec în adâncul măruntaielor, fără cunoştinţe legate de microbiom, de sistemul nervos enteric sau de neurotransmiţători, înţelegeau totuşi că multe aspecte ale sănătăţii trupeşti şi sufleteşti depind de sistemul digestiv. Stau dovadă multe referiri literare şi folclorice la digestie (oare nu se spunea că oamenii cu o digestie bună sunt mereu bine-dispuşi şi politicoşi?), ca şi tratamentele tradiţionale care urmăreau să vindece diferite suferinţe - aparent fără legătură cu digestia - prin prescrierea unor purgative, a unor vomitive sau prin alte intervenţii de acest gen care, uimitor, chiar dădeau rezultate bune în multe cazuri, măcar că nu în toate.
Toate aceste aspecte conturează ideea că sistemul digestiv "domneşte" în felul său asupra corpului, influenţând, controlând, reglând un mare număr de procese biologice care alcătuiesc viaţa unui organism sănătos sau bolnav.Guvernează corpul aşa cum ne închipuiam că îl guvernează creierul, multă vreme considerat un fel de "organ suprem", într-o ierarhie pe care, iată, descoperirile spectaculoase ale ultimilor ani o pun sub semnul întrebării: creierul e deja nevoit să cedeze o parte din puterea şi din răspunderea sa.
Departe de ideea - foarte răspândită la ora actuală - că "totul vine de la cap", că toate suferinţele ar avea o o origine psihică ("e pe sistem nervos", cum se zice în limbajul familiar), noile descoperiri par să conducă la ideea că, dimpotrivă, şi problemele "capului", ale psihicului, sunt, de fapt, "pe sistem digestiv".




Să revenim la profesorul Gershon şi la interesanta sa idee că sistemul digestiv ar merita să fie considerat un adevărat "creier".De ce?Pentru că tractul gastrointestinal are un sistem nervos autonom; este, spune specialistul,singura parte a corpului care poate funcţiona pe cont propriu.Dacă este secţionat nervul vag, principala cale nervoasă care leagă creierul de sistemul digestiv, acesta din urmă "va merge" înainte; azi ştim că el poate funcţiona independent atât de creier, cât şi de măduva spinării, graţie unui "echipament" special: sistemul nervos enteric.
Se estimează că sistemul digestiv are cca. 100 milioane de neuroni (la fel de mulţi ca măduva spinării) şi cca. 40 de neurotransmiţători - la fel de mulţi ca în creier. 90-95% dintre fibrele nervului vag transmit semnale de la sistemul digestiv la creier, şi nu invers, punând sub semnul întrebării afirmaţia "creierul controlează toate celelalte organe ale corpului", cum am învăţat noi la şcoală.

De fapt, cine controlează pe cine?
 Există cercetări care arată că stimulînd, nervul vag într-un mod care imită semnalele transmise de la tractul gastrointestinal spre creier, pot fi îmbunăţite atât memoria şi capacitatea de învăţare, cât şi dispoziţia.
Poate nu exagerăm prea mult dacă ne imaginăm sistemul digestiv dotat cu un soi de inteligenţă proprie. Acest al doilea creier al nostru pare să recunoască alimentele pe care le primeşte şi să decidă cum să le prelucreze. Se ocupă de mărunţirea şi de amestecarea lor, eliberează controlat enzimele necesare pentru descompunerea substanţelor organice complexe, absoarbe proteinele, glucidele, lipidele, apa şi mineralele, în funcţie de nevoile organismului, şi se ocupă de problema reziduurilor.Şi nu numai că face toate aceste lucruri, ci ne şi dă raportul, trimiţând în tot organismul semnale care, dacă sunt descifrate corect, ne spun dacă lucrurile, acolo înăuntru, stau bine sau rău.
Multe dintre aceste semnale sunt mesaje pe care sistemul digestiv le transmite, astfel, întregului organism, informându-l despre starea sănătăţii generale şi avertizându-l, cum ştie el, că nu-i face bine să mănânce cutare aliment, sau că trebuie să mestece bine mâncarea, sau că nu e cazul să bea şi două beri după ce a îndesat trei porţii de îngheţată.Nu întotdeauna aceste mesaje sunt atât de explicite; uneori sunt dificil de înţeles, iar aici intrăm pe terenul înceţoşat încă, dar fascinant, al legăturii dintre sistemul digestiv şi anumite boli ce nu păreau a avea legătură cu digestia.
Cercetări recente sugerează că maladii ca autismul, boala Parkinson şi osteoporoza dau semne timpurii la nivelul intestinului; că ar exista o legătură (încă nedescifrată) între sindromul intestinului iritabil - maladie ciudată, puţin înţeleasă de medici şi adesea rebelă la tratament - şi anumite afecţiuni psihice ce pot merge pînă la depresie; că anxietatea, tulburările de somn, problemele de memorie, senzaţia de oboseală permanentă pot avea o origine neaşteptată;disfuncţionalităţi la nivelul sistemului digestiv.




O posibilă explicaţie vine din sfera cercetărilor asupra microbiomului intestinal (sau flora intestinală, cum era numită cu un termen mai vechi), totalitatea microorganismelor ce trăiesc permanent în intestinul uman.
Studii recente arată că anumite caracteristici ale acestui microbiom (care poate fi de mai multe tipuri, în funcţie de speciile de microroganisme care predomină) pot favoriza instalarea, la anumite persoane, a autismului, obezităţii, diabetului, probabil şi a multor altor tulburări, încă neaflate.

O altă ipoteză este legată de serotonină, o substanţă chimică de importanţă vitală în organismul uman.Nivelul de serotonină influenţează dispoziţia, hrănirea, somnul, comportamentele reproductive – pe scurt, e o substanţă-cheie, iar dezechilibrele ivite în această arie au consecinţe uneori neaşteptat de severe.Multă vreme s-a crezut că serotonina e "apanajul" creierului, dar descoperiri mai noi au arătat că, în realitate, la nivelul creierului se află doar 2-3% din serotonina organismului, în vreme ce 90-95% se găseşte… Exact, în sistemul digestiv.




Supărătorul sindrom al intestinului iritabil, crede Michael Gershon, s-ar datora excesului de serotonină de la nivelul sistemului digestiv. La persoanele sănătoase, serotonina din sistem este îndepărtată de molecule transportoare specializate, produse în mucoasa intestinului.
La persoanele ce suferă de amintitul sindrom, ar exista deficienţe în acest proces; prin urmare, serotonina se acumulează în exces, ducând la episoade de diaree; apoi, receptorii de serotonină, năuciţi de excesul de substanţă, se blochează şi asta duce la constipaţie.
De aici, alternanţa de episoade de diaree şi constipaţie de care se plâng mulţi dintre pacienţii diagnosticaţi cu sindrom al intestinului iritabil.
Şi tot de aici decurge şi tratamentul propus de profesorul Gershon: un fel de "antidepresive intestinale", care să normalizeze dinamica serotoninei la nivelul intestinului.Tot implicarea serotoninei ar putea explica şi faptul că destule persoane ce suferă de sindromul intestinului iritabil au şi probleme legate de starea psihică, uneori chiar depresii.




Dar, în afara unor cazuri cu adevărat grave de suferinţe digestive sau de suferinţe generalizate,cu origine digestivă, cazuri care necesită, evident, un tratement specializat, ce am putea face,în viaţa de zi cu zi, pentru a ne păstra sănătatea sistemului digestiv, de care depinde atât de mult sănătatea întregului organism?
Michael Gershon recomandă, evident, o dietă echilibrată, sănătoasă (multe legume verzi, fibre alimentare solubile), dar şi un interes mai mare faţă de ceea ce ne comunică sistemul nostru digestiv: să nu-i ignorăm mesajele, să le ascultăm şi să încercăm să le înţelegem.


Departe de a fi doar un "sistem de ţevi" menit să lase să treacă hrana preschimbată deja în ceva la care ne gândim cu dezgust, sistemul digestiv este o complexă şi extraordinară uzină vie, de al cărei mers depinde mersul bun sau rău al celorlalte organe - da, chiar şi al celor "nobile", precum inima şi creierul - până la nivelul celulelor şi al componentelor subcelulare.
Nu s-o fi ocupînd el cu gândirea înaltă, cu poezia, cu invenţiile, cu teoriile, precum creierul "de sus", dar se ocupă cu ceva la fel de important: hrăneşte creierul, îl ţine în viaţă, îi păstrează sănătatea, îl menţine în forma optimă pentru ca acesta să se poată ocupa cu gândirea înaltă, cu poezia, invenţiile etc.

Se pare că e momentul să ne începem a ne gândi la sistemul nostru digestiv cu mai multă consideraţie decât până acum.

Acum, după această compilație științifică, ar fi bine să ne întoarcem din nou la ... politică. Sfatul meu (dacă interesează pe cineva) ar fi ca: stimați domni din politică nu apăsați fără control pe „pedala” răbdării celor pe spinarea cărora faceți „experimentele”. S-ar putea să se constate că ei nici nu le înțeleg, nici nu-i interesează și feed back-ul să fie complet neașteptat și nedorit.
Echilibrul și înțelegerea trebuie să fie în toate. Nu stricați echilibrul !

Oare gena de lup e legată de cel de-al doilea creier ?!!

Practic și la ... obiect !!!

Imparțialitatea românului

In perioada in care Octavian Goga a fost prim ministru nu exista televiziune. Aparate de radio erau putine. De asemenea si ziare erau putine. Asa ca oamenii nu-i prea cunosteau pe politicieni.
Demnitarii nu aveau masina cu sofer. Pentru deplasari foloseau taxiul, apoi se faceau decontarile.
Primul ministru Octavian Goga urma sa vorbeasca la radio. A luat un taxi pana la Casa Radio. Ajuns acolo, l-a rugat pe sofer sa-l astepte. Soferul i-a spus ca nu poate sa-l astepte pentru ca se grabeste sa ajunga acasa sa-l asculte pe primul ministru care urmeaza sa vorbeasca la  radio.
Atunci Octavian Goga i-a dat un bacsis gras. Vazand bacsisul, soferul i-a spus primului ministru: "Il bag in p**** mă-sii pe primul ministru! Eu va astept pe dumneavoastra!"

Intamplarea a povestit-o chiar Octavian Goga!

Iaca, na !!!

Ne zăpăcesc de cap !

PNL pregăteşte o mare surpriză - partidul lui Antonescu se mută în altă familie. ”Decizia e ca şi luată”

Sunt doar citate, de prin lume adunate, dar le consider foarte valabile și poate ne ajută să înțelegem ce-i cu noi și de unde ne vin apucăturile:

„Când vom înceta a mai ridica elogii cuceritorilor şi vom trece sub semnul ignoranţei realizările strămoşilor noştri ?”

„... e limpede până la dezamăgire doar, nu până la catastrofa prezisă de Engels: românii, fiindcă ajung greu la numitorul comun, trăiesc doar scopuri imediate fiindcă le lipsește un proiect istoric pentru sinele național. Pe ei nu conjuncturile internaționale îi amenință cel mai tare, ci vicii endemice precum corupția ocultă, superficialitatea, reticențele și zeflemeaua. În rest au de toate; din cauza asta sau în compensare.”

„Cine a construit podul de piatra de peste Dunare ?

Toată lumea a învăţat la şcoală (atât în clasele primare, cât şi în liceu), la capitolul antichitatea românilor, că în răstimpul 103-105 arhitectul Apollodor din Damasc a construit un pod peste Dunăre, graţie căruia Traian a reuşit să-şi treacă armatele în Dacia şi să o transforme în provincie romană ! Faină chestia, mai ales că este vorba de o minune a antichităţii în această parte a lumii, fiind considerat cel mai lung pod din Imperiul Roman ! Numai că. informaţia nu prea pare în regulă, mai ales că nici nu are "acte" ! O să mă întrebaţi: "Cum adică nu pare în regulă ?"
Foarte simplu. Pentru construcţia acestui pod de către romani nu există nici un document. Nici măcar unul ! Nici de factură folclorică, nici epigrafică şi nici literară ! Apoi trebuie să vă atrag atenţia că istoria este o materie de studiu logică. Ori, această acţiune de construire a podului de la Drobeta de către Traian, prin intermediul arhitectului Apollodor din Damasc, este absolut ilogică ! Să vorbim întâi despre documente.
Este cunoscut faptul că monumentul triumfal ridicat de Traian în urma victoriei împotriva dacilor şi cunoscut sub numele de Columna lui Traian, este o cronică în piatră care relatează pas cu pas cucerirea Daciei. Pe un asemenea monument, mai ales că este construit de acelaşi arhitect care se presupune că a ridicat şi Podul de la Drobeta, Apollodor din Damasc, este practic imposibil să nu apară o asemenea realizare !
Fie si numai pentru satisfacerea orgoliului împărătesc şi a celui ce l-a construit., fără a mai pune la socoteală faptul că fără existenţa acestui pod poate că Dacia nu ar fi putut fi ocupată. Cu toate acestea dacă întrebăm documentele în legătură cu acest pod, ele tac, nu există dovezi literare sau epigrafice care să ateste construcţia podului de către romani ! Există însă în folclorul aromân o baladă
populară care vorbeşte despre construcţia acestui pod. O sa vă spun imediat despre ce este vorba. Până atunci însă să vorbim puţin despre logica acestei afirmaţii tratată de specialişti ca "bătută în cuie". De ce ?
1. În primul rând este absolut ilogic ca romanii să fi putut construi podul de la Drobeta într-un răstimp atât de scurt (numai 2 ani) în condiţiile în care unul dintre maluri se afla încă în stăpânirea dacilor !
2. În al doilea rând este absolut ilogic ca Decebal, pentru care libertatea poporului său era mai presus de orice altceva să stea cu mâinile în sân şi să privească cum se construieşte un pod care punea în pericol însăşi existenţa statului dac !
3. În al treilea rând afirmaţia este ilogică întrucât cercetări efectuate de către ingineri au pus în evidenţă faptul că, cu tehnica actuală şi pe vreme de pace, sunt necesari cca. 5 ani pentru finalizarea unei asemenea construcţii ! Atunci era război ! Iar Traian nu era un copil care se juca de-a războiul să nu-şi dea seama că-şi decimează armata în van urmărind finalizarea acestui proiect. Tocmai de aceea pe Columnă armata romană trece PE UN POD DE VASE !
Acestea fiind spuse să vedem, totuşi, ce este cu Podul "buclucaş". Cine a construit podul de piatră de peste Dunăre ? Mi se pare mult mai verosimil şi mai logic din punct de vedere istoric ca Podul de la Drobeta să fi fost construit cu ceva timp înaintea războaielor daco-romane, pe timp de pace, climat mult mai propice pentru realizarea unei asemenea construcţii. Cine şi de ce să fi construit această "perlă" a ultimei provincii cucerite de romani ? Dacii stăpâneau, înainte vreme, ambele maluri ale Dunării. Prin urmare este verosimil faptul ca Podul să fi fost construit de ei ! Faptul apare cu totul logic după ce-l citim pe Strabon:" Burebista stăpâneşte peste tot teritoriul de pe ambele maluri ale Dunării". Acelaşi autor ne spune: "(Burebista) trecea fluviul când dorea.", însă Dacia nu era putere navală la acea vreme ! Dacă iarna Dunărea putea fi traversată pe gheaţă, cum se întâmplă în cazul atacului lui Decebal în Moesia, care era modalitatea de a trece Dunărea, vara, decât. pe un pod ! Aceasta având în vedere că Burebista, cum spuneam, nu dispunea de o flotă din care să facă pod de vase. Mai mult pentru această afirmaţie există chiar şi documentaţie ! O baladă populară aromână, intitulată "Puntea din artă" ne vorbeşte, valorificând probabil o legendă mai veche, despre trei meşteri constructori iscusiţi care au lucrat la construcţia unui pod peste Dunăre vreme de şase ani ! A se observa că cifra concordă cu cercetările moderne. Având în vedere că Burebista stăpânea peste ambele maluri ale Dunării este de la sine înţeleasă necesitatea geo-strategică a construirii acestui pod peste care Burebista "trecea fluviul când dorea". Necesitate care se impunea având în vedere faptul că Imperiul Roman încerca să-şi extindă dominaţia în sudul Dunării ! Prin urmare, este logic şi de bun simţ să conchidem că, Burebista este constructorul podului de la Drobeta. Apollodor doar a refăcut partea de lemnărie a podului pentru ca Traian să poată avea o cale mai facilă pentru a jefui Dacia de toate bogăţiile ei ! Dar ce se întâmplase cu podul în ajunul ocupaţiei romane ? Decebal, strateg vestit, surprins de atacul romanilor, distruge lemnăria podului. Faptul pare a fi atestat de bucăţile de bârne arse aflate la fata locului. Deci, pentru a frâna în oarecare măsură invazia romană, Decebal, din necesităţi de strategie militară, distruge opera înaintaşului său, Burebista. Aceasta va fi refăcută de un alt DAC, de această dată împărat al Bizanţului, anume CONSTANTIN CEL MARE, născut în oraşul Niş, aflat azi în Serbia!
Când vom înceta a mai ridica elogii cuceritorilor şi vom trece sub semnul ignoranţei realizările strămoşilor noştri ?”